În învăţătura ortodoxă cinstirea icoanelor ocupă un loc foarte important. Pentru creştini icoana nu reprezintă doar o simplă imagine, ea fiind considerată un mesaj evanghelic, un oobiect de cult, care face parte integrantă din viaţa liturgică.

    Apostolii nu aveau nevoie de icoane, întrucât amintirea Celui întrupat şi cuvântul Evangheliei propovăduit păstrau încă vie prezenţa Mântuitorului.Primele imagini ale iconografiei creştine au apărut încă din perioada catacombelor, în jurul anului 200, pe mormintele martirilor. Din punct de vedere etimologic, cuvântul „icoană” – ”eikon” în limba greacă, se traduce prin asemănare, imagine, portret. Sfântul Ioan Damaschin o defineşte drept „reprezentare a unui sfânt sau a unei scene biblice”. Ritualul de sfinţire al icoanei produce o legătură între imagine şi prototipul ei. Începând cu secolul al IV-lea se poate atesta documentar cinstirea icoanelor. În Vechiul Testament, Dumnezeu cel Nevăzut nu putea fi zugrăvit în icoane dar, la porunca Domnului, Moise va ridica Templul Sfânt. 

    În Noul Testament, Domnul Hristos este „chip (icoană) a lui Dumnezeu celui nevăzut” (Coloseni 1, 15) şi „chipul fiinţei lui Dumnezeu” (Evrei 1, 3), „S-a smerit pe Sine, luând chip de rob” ca pe om Să-l mântuiască. „Cuvântul S-a făut trup” (Ioan 1, 14). Astfel, Întruparea Domnului este cel mai bun temei al teologiei icoanei. Biserica vede în icoană, însăşi Ortodoxia. Ea este una din formele Tradiţiei Bisericii, deopotrivă cu Tradiţia scrisă şi Tradiţia orală. Cinstirea lor este o dogmă a credinţei creştine, formulată la Sinodul al VII-lea Ecumenic (787) şi decurge din dogma fundamentală a Bisericii, care mărturiseşte că Dumnezeu S-a făcut om. Chipul Lui – icoana Cuvântului Hristos, este o mărturie a întrupării Sale adevărate, reale şi nu închipuite. Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Ceea ce cuvântul împărtăşeşte prin auz, pictura arată în tăcere prin imagine”. 

    La Sinodul al VII-lea Ecumenic, sfinţii părinţi precizează: „Prin aceste două mijloace, imagine (icoana) şi cuvântul, care se completează unul pe altul … noi primim cunoaşterea despre aceleaşi realităţi”. „Icoana este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva. Însă icoana nu seamănă întru totul cu originalul, adică cu persoana înfăţişată. Altceva este icoana şi altceva este originalul; este o deosebire între ele, pentru că aceasta nu este celălalt şi celălalt nu este aceasta. Spre exemplu: icoana omului, cu toate că întipăreşte figura corpului, totuşi nu are facultăţile sufleteşti, căci nici nu trăieşte, nici nu cugetă, nici nu vorbeşte, nici nu simte, nici nu se mişcă. Tot astfel fiul, cu toate că este icoana naturală a tatălui, totuşi are ceva deosebit faţă de el, căci este fiu şi nu tată” (Ioan Damaschin). Icoanele nasc, menţin şi cresc viaţa duhovnicească. 

    Ele întăresc credinţa, sporesc evlavia, stimulează săvârşirea binelui şi a dreptăţii. Sfintele icoane sunt purtătoare ale îndemnurilor pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Ele, cele văzute, ne ajută să înţelegem cele nevăzute ale lui Dumnezeu – puterea, dumnezeirea, slava, înţelepciunea. Deci prin ele îl cinstim pe Dumnezeu. După învăţătura ortodoxă, icoanele înfăţişează chipul omului nestricăcios, înnoit prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Din acest motiv, cinstind icoanele nu cădem în idolatrie pentru că, prin chipul nestricăcios al omului înnoit duhovniceşte, ele ne conduc la Dumnezeu, iar această stare de înnoire ne aşează în deplina vrednicie, „născându-ne fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). 

   Lumea animală şi cea vegetală, înfăţişate în icoane, sunt înnoite prin acelaşi har dumnezeiesc al Întrupării, sugerând starea/chipul lumii din viaţa veacului ce va fi, suficient şi limpede pentru a trezii în noi deplina încredinţare despre „chipul veacului ce va să fie”, aprinzând totodată şi dorinţa, în sufletele noastre, după această stare – „chipul cel dintâi”. Sfântul Vasile cel Mare afirma că: „Cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană”, iar Ioan Damaschin se întreba: „Cine a fost cel dintâi care a făcut icoana?”, după care ne răspunde „Însuşi Dumnezeu, Cel dintâi a născut pe Fiul Său, Unul Născut şi Cuvântul Lui, icoana Lui cea vie, naturală şi chipul cu totul asemenea al veşniciei Lui”. Răspunsul îl găsim chiar în Sfânta Scriptură: „Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Cojoseni 1, 15); „Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu” (II Corinteni 4, 4); „Care fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui…” (Evrei 1, 3). Iisus Hristos, dar şi omul, sunt icoane ale lui Dumnezeu, pe care nimeni nu L-a văzut. Mântuitorul este icoana naturală a lui Dumnezeu, iar omul este icoană din imitare, fiind dăruit/dotat cu minte, cuvânt, duh şi liber arbitru. De-a lungul timpului, Biserica a luptat pentru păstrarea adevărului. 

    Un război important l-a dus împotriva pericolului iconoclast. Iconoclaştii negau legitimitatea facerii şi a cultului icoanelor. Ei credeau că în icoană nu este înfăţişată firea, ci persoana, iar chipul persoanei înfăţişat nu este identic cu persoana însăşi. Iconoclaştii respingeau icoana, pornind de la porunca data de Dumnezeu lui Moise: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău … Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din cele ce sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt din apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti…” (Ieşire 20, 2-5). „Ţineţi doar bine minte că în ziua aceea, când Domnul V-a grăit din mijlocul focului, de pe Muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip. 

    Să nu greşiţi să vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri care să înfăţişeze bărbat sau femeie …. să nu te laşi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujeşti …” (Deuteronom 4, 12-19). Cu toate acestea Dumnezeu a poruncit lui Moise să facă heruvimi şi chipuri de heruvimi la Cortul Sfânt (Ieşrea 25, 18-22; 26, 31; 36, 35) şi apoi lui Solomon la Templu (III Regi 6, 23-35), pe care evreii i-au cinstit prin închinare. Israelienii nu au văzut faţa lui Dumnezeu, motiv pentru care nu au putut să-I zugrăvească chipul. Dar când „Hristos Iisus … Care, Dumnezeu fiind în chip … S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un Om” (Filipeni 2, 5-7).  

    Doctrina iconoclastă a promovat renunţarea la icoane şi la cultul acestora, până la distrugerea lor. Leon al III-lea decide în 727 să condamne cultul imaginilor religioase. Fiul lui, Constantin al V-lea, impune în 754, recunoaşterea iconoclasmului ca doctrină. Apărătorii icoanelor s-au găsit mai ales în mânăstiri, unde au ascuns icoanele şi au asigurat rezistenţa. După moartea lui Constantin al V-lea succesoarea sa va fi împărăteasa Irina. Sfânta împărăteasă rămâne un model de curaj. Într-o lume a bărbaţilor, ea a avut curajul să repună icoanele în biserici. A numit un nou patriarh, Tarasie, şi a reunit Sinodul Ecumenic de la Niceea, din 787, sinod în care a fost condamnat iconoclasmul, care a restabilit cultul icoanelor şi a formulat doctrina ortodoxă pentru cinstirea icoanelor.  Cu toate acestea, opoziţia iconoclaştilor a durat până în anul 843 când împărăteasa Teodora recunoaşte un alt sinod în care se confirmă Sinodul de la Niceea, din 787 şi se aboleşte definitiv iconoclasmul. 

   De-a lungul timpului pictura ortodoxă nu a suferit nici o alterare. Icoanele continuă să redea îndumnezeirea firii, theosisul, consecinţa directă a întrupării lui Hristos, făcând să „trasperseze esenţa metafizică în ceea ce reprezintă ea, în mod concret ca să devenim fii ai luminii taborice” (Pr. Nicolae Dura).