[...] Este datoria Jandarmeriei să îi protejeze şi pe aceia care protestează, şi pe aceia care nu au nicio treabă cu protestul, şi pe aceia care sunt împotriva protestului.

Trăim într-o lume care se bazează pe informaţii, dar sistemul clasic cu cea de-a patra putere în stat care vehiculează aceste informaţii se modifică rapid.

Cum apreciaţi mass-media din România în anul  2017?

În foarte puţine cuvinte, ”la toţi ni-i greu”. Nu a fost anul cel mai bun pentru mass-media din România şi nici pentru cea internaţională. Vedem cum evoluează modelul clasic de afacere în mass-media – se diluează şi mai mult, vedem atacuri destul de grave la adresa ideii de jurnalist ca profesionist independent, cu coloană vertebrală. Numai dacă ne uităm în SUA, unde discursul prezidenţial are elemente de atac la adresa mass-media şi a libertăţii de exprimare, ne dăm seama că situaţia este foarte complicată. Nici nu mai discutăm despre ce se întâmplă cu ziariştii din zonele de conflict!. Dacă ne uităm nu departe de noi, în Malta, ţară recunoscută pentru liniştea şi stabilitatea ei, avem un asasinat înfiorător al unui jurnalist de investigaţii. Nu e uşor să fi jurnalist în zilele noastre, nu e uşor să fi patron de media şi lucrurile nu se opresc aici.

 

Îmi pare rău să aflu aşa ceva!

Ca să revenim la ce s-a întâmplat în România, a fost un an tulbure şi tulburat, cu foarte multe subiecte de presă, cu foarte multă agitaţie. Aş marca şi faptul că, pentru prima dată, supremaţia televiziunilor ca sursă de informaţie a fost spartă. Dacă ne aducem aminte, a fost o întâlnire la Ministerul Justiţiei în iarnă, unde, datorită spaţiului, televiziunile nu au fost lăsate să intre cu camerele, doar reporterii au avut acces, dar cu toate acestea, şedinţa a fost transmisă live pe facebook.  Acela a fost momentul în care televiziunea a pierdut ceea ce era apanajul ei: să fie acolo unde se întâmplă lucruri şi să transmită în direct.

Tehnologia „lucrează” împotriva platformelor clasice, pentru că toată lumea are acces din ce în ce mai mult la tehnologie şi jurnaliştii pierd ceea ce pe vremuri era zona lor de exclusivitate: accesul la informaţii.

 

În condiţiile în care social-media a preluat foarte mult din rolul social al mijloacelor de informare în masă, cât de important mai este jurnalismul, cât mai este nevoie de jurnalişti?

Cu siguranţă mai avem nevoie de jurnalişti, pentru că informaţia este una şi punerea în context este alta. Rolul jurnalistului nu mai este, dacă a fost vreodată, doar acela de a informa, ci de a pune lucrurile în context, de a descrie ceea ce se întâmplă şi de a pune valoare adăugată în spatele informaţiei brute, la care, iată, avem acces aproape instantaneu.

Deci da, avem nevoie mai mult ca niciodată de jurnalişti! Mai ales că, aduceaţi aminte de jurnaliştii de investigaţie, de multe ori trebuie să sapi după informaţie.

Cu siguranţă şi ca să sapi trebuie să ştii unde, şi dacă le găseşti trebuie să ştii ce să faci cu ele, de aceea vorbeam de punerea în context. Există entuziaştii tehnologici – şi eu am fost acuzată acum vreo 10 ani de acest lucru, dar iată că viaţa mi-a dat dreptate – care spun că dacă oamenii au acces la informaţie vor ştii şi ce să facă cu ea. Mă tem că lucrurile nu sunt atât de simple!

Fiecare meserie are standarde, iar pentru cele cu impact social major sunt stabilite chiar şi sancţiuni în caz de nerespectare.

Credeţi că este posibilă şi necesară o reglementare de acest fel în domeniul jurnalistic, sau ne putem baza doar pe sancţiunea rating-ului/vânzărilor?

Dar nu există numai sancţiunea rating-ului. Există sancţiuni în Codul Penal, în Codul Civil, în Legea Audiovizualului,  există sancţiuni în legea Publicităţii. Aş vrea să spargem acest mit că jurnalistul nu se supune nici unei legi şi nici unei sancţiuni.

   Dar aceasta este imaginea!

 

Aşa este,  în care jurnaliştii au partea lor de responsabilitate. Nu spun vină! În toată lumea există un cadru legal de reglementare şi există cadrul de auto-reglementare. Cadrul legal în România este foarte bine definit. El se aplică şi jurnaliştilor, dar şi tuturor celor care au o activitate de comunicare publică.

  Sunt anumite fapte pentru care pedeapsa este mai mare dacă se întâmplă în spaţiul virtual decât cea din realitate palpabilă, nu că spaţiul virtual nu ar fi o realitate. Nu absenţa pedepselor este ceea ce afectează jurnalismul!

Ceea ce mi-ar fi plăcut să văd, dar este o perspectivă din ce în ce mai îndepărtată şi probabil din ce în ce mai neadecvată, este o reacţie a jurnaliştilor de protecţie a propriei profesiuni. Au existat în România mişcări de autoreglare, pe la începutul anilor 2000, care nu au dat rezultatele pe care le-am fi aşteptat şi care ar fi crescut un pic credibilitatea jurnalistului. Pe de altă parte, în Italia există un sistem foarte riguros de acces în profesie, nu poţi fi jurnalist dacă nu dai un examen, nu poţi da examenul dacă nu ai un stagiu într-o redacţie de minim cinci ani, iar calitatea jurnalismului din Italia nu este departe de cea din Românie, ceea ce înseamnă că mecanismele de autoreglare sau standardele profesiei trebuie regândite.

 

[…] este nevoie de cineva cu discernământ editorial, pentru că este o linie foarte fină între ceea ce înseamnă libertatea de exprimare şi incitare la ură. Nu există nici măcar la nivel european o definiţie foarte clară a ceea ce înseamnă discursul urii, să zici că există un standard, îl aplici…

Un fenomen bazat pe libertatea de expresie, dar care are urmări  de multe ori tragice este cel al discursului extremist, care incită diferite comunităţi religioase sau minorităţi. Care sunt, în viziunea dumneavoastră, soluţiile pentru a atenua o asemenea politică din partea unei publicaţii?

Există soluţii de remediere şi soluţii de educaţie. Soluţiile de remediere sunt relativ simplu de implementat.  Ai nevoie de cineva cu pregătire şi gândire editorială care să modereze forumurile, să modereze comentariile,  pe cineva care să urmărească pe reţelele de socializare paginile administrate de publicaţia respectivă şi să înlăture toate acele comentarii care incită la ură sau au un conţinut extremist. Spuneam că este nevoie de cineva cu discernământ editorial, pentru că este o linie foarte fină între ceea ce înseamnă libertatea de exprimare şi incitare la ură. Nu există nici măcar la nivel european o definiţie foarte clară a ceea ce înseamnă discursul urii, să zici că există un standard, îl aplici…

 

Şi nici nu cred că se va realiza!

Tocmai, pentru că este o materie foarte subtilă, depinde de context, depinde de tonul discuţiei, pentru că poţi face nişte afirmaţii, dar doar la modul sarcastic şi în felul acesta doar întregul desfăşurător al conversaţiei îţi poate spune dacă este dăunător sau nu.

Există, de partea cealaltă, educaţia unei gândiri mai tolerante. Aici intervine modul în care jurnalistul sau organul de presă tratează problemele cu potenţial de a stârni astfel de emoţie. 

E nevoie de o abordare echilibrată, este nevoie de o abordare bazată pe înţelegerea lucrurilor şi pe empatie, e nevoie de, revin, punerea în context, pentru că degeaba vorbim de valul de refugiaţi, dacă nu vorbim de conflictul din Orientul Mijlociu.

Aţi renunţat la meseria de jurnalist şi v-aţi dedicat unui proiect ambiţios: să aduceţi echilibru şi onestitate într-un domeniu care acceptă greu aceste valori. Care au fost reuşitele şi ce proiecte aveţi acum în desfăşurare?

Aş vrea să fac nişte corecturi. Am renunţat la practica jurnalismului, nu la jurnalism. Noi, mai în glumă, mai în serios, spunem că te naşti jurnalist, există o anumită atitudine faţă de informaţie, o anumită curiozitate nativă, o numită dedicare pentru acest serviciu public, considerând că media este un serviciu public, informarea este un bun public care trebuie să funcţioneze.  Am renunţat la a mai practica meseria de jurnalist, dar jurnalismul nu l-am părăsit.

De asemenea, nu este vorba despre refuzul ordinii şi a echilibrului. Este o trăsătură definitorie a jurnalismului, aceea de a lucra în situaţii conflictuale. Una dintre caracteristicile care transformă o informaţie într-o ştire este chiar natura conflictuală a situaţiei pe care o descrie. Cum le spunem noi elevilor, acolo unde este sămânţă de scandal, jurnalistul trebuie să fie şi el şi să descrie poziţiile părţilor. Pe de altă parte, trăim pe o piaţă cu înaltă concurenţă. Mă feresc să spun că este concurenţială, pentru că asta ar însemna că funcţionăm pe o piaţă liberă şi nu este cazul în mass-media.

Există factori de influenţă de natură şi economică, şi policită, factori care modifică un pic caracterul de concurenţă loială pe piaţa de mass-media. Dar nu este un refuz atavic al jurnalistului faţă de ordine şi echilibru. Este un domeniu concurenţial, în care oamenii lucrează în zone de tensiune, iar o parte din ceea ce se percepe din afară ca dezordine este, de fapt, dinamica  internă a sectorului.

Revenind la întrebare, să vă spun ce am făcut în ultimii 20 de ani. Nu glumesc, pentru că în ianuarie se împlinesc 20 de ani de când sunt la Centrul de Jurnalism Independent! Este şi pentru mine o uimire când au trecut, dar aş putea să îmi aduc aminte perfect, bucată cu bucată, timpul petrecut aici.

Ţinta principală au fost jurnaliştii şi ne-am îndreptat acolo unde am considerat că nevoile şi provocările au fost mai mari. Am lucrat mult pentru presa locală, pentru că viaţa jurnaliştilor din presa locală este mult mai complicată decât a celor din presa centrală. E drept că jurnaliştii din presa centrală au subiecte mai ”grele”, vorbim de legi, de Parlament, de Guvern, ”vânatul” este mai mare. Jurnalistul din presa locală, însă, lucrează cu mijloace mai puţine decât cel din presa centrală, în zone care sunt, o să folosesc un termen generic, mai înfeudate, în ideea că acolo comunitatea este mai restrânsă, toată lumea cunoaşte pe toată lumea, încrengăturile sunt mai puternice înspre bine şi înspre rău.  Îi este mai greu jurnalistului din presa locală să scoată un articol despre mai marele judeţului sau oraşului, pentru că el se izbeşte de aceste oprelişti care sunt înrădăcinate în comunitatea respectivă. Pe de altă parte şi piaţa locală este mult mai săracă decât cea centrală, România este şi din punct de vedere al  mass-media, foarte centralizată.

Marile contracte de publicitate se dau la Bucureşti şi dacă alunecă ceva spre teritoriu, bine, dacă nu, vă descurcaţi pe plan local. De aceea ne-am îndreptat cu predilecţie către jurnaliştii din presa locală. Am lucrat cu universităţile, cu facultăţile de jurnalism, încercând să venim cu ceea ce considerăm noi că este important şi este un adaos la ceea ce face învăţământul formal.

Am lucrat foarte mult şi este un lucru de care suntem foarte mândri, cu alte categorii decât jurnaliştii şi studenţii. Am înţeles destul de devreme în aceşti 20 de ani că poţi să ai un jurnalism minunat, dacă nu ai un public care să aprecieze acest tip de jurnalism, sau nişte parteneri de comunicare în zona instituţională, munca jurnalistului este doar pe jumătate recunoscută. Am lucrat cu profesori, cu lideri sindicali, am lucrat cu purtători de cuvânt din jandarmerie, din alte instituţii, cu magistraţi… nu cred că a existat vreo categorie cu care să nu fi lucrat.. A, cred că inginerii sunt singurii, deşi am participat la un curs de drepturile omului predat unor programatori.

Noi credem că o mare parte din modul în care presa este privită, de multe ori nefavorabil, derivă din neînţelegerea modului  în care trebuie să funcţioneze presa. Ceea ce pentru un purtător de cuvânt poate să pară agresivitate sau tupeu este de fapt datoria jurnalistului de a obţine o informaţie în timp util. Şi când ai 15 jurnalişti care vor o informaţie în timp util, poţi să spui ”jurnaliştii ăştia mă scot din munţi, sunt toţi agresivi şi obraznici”!

Nu spun că unii nu sunt aşa, dar a cere informaţia şi a insista să o obţii face parte din fişa postului jurnalistului. De aceea, a fost important să descriem oamenilor din  partea cealaltă a procesului editorial cum decurg lucrurile şi am fost foarte fericiţi când la sfârşitul  unor astfel de cursuri, oamenii au spus ”asta nu ştiam. M-aţi făcut să mă gândesc la lucruri la care nu m-am gândit până acum!”.

De fapt, acesta este unul dintre rezultatele cele mai importante ale CJI-ului de până acum: să facă oamenii să se gândească la lucruri la care nu s-au mai gândit.

În prezent avem trei direcţii importante de acţiune. Una este legată de libertatea de exprimare şi buna guvernare în general. Aici intră toată munca noastră de advocacy pentru menţinerea cadrului legal despre care vorbeam mai devreme şi care mi se pare acceptabil, perfectibil, dar acceptabil în momentul de faţă şi ne dorim foarte tare să nu regreseze.

A doua linie importantă este inovaţia în mass-media. Lumea se schimbă cu o viteză ameţitoare, tehnologia se schimbă cu o viteză ameţitoare, încercăm să dăm jurnaliştilor sau celor interesaţi de mass-media un avans de măcar câteva luni, încercăm să îi aducem în curentul internaţional. Noi încă ne plângem că nu avem chioşcuri de difuzare a presei, un subiect legitim, atât timp cât în România existau puţin peste 3000 de chioşcuri (nesemnificativ), iar colegii noştri din alte ţări vorbesc despre realitate virtuală, vorbesc despre realitate augumentată, despre jurnalism făcut de roboţi, de gamification (transmiterea informaţiei sub alte forme, inclusiv sub formă de jocuri). Suntem în două secole diferite şi noi ne-am făcut un obiectiv strategic în a încerca să aducem acest gen de informaţie pentru a putea fi disponibilă şi pentru jurnaliştii români.

Faptul că nu se întâmplă acum proiecte de realitate virtuală în presa română nu înseamnă că nu trebuie să se întâmple sau că vom ajunge abia peste 20 de ani. Nu, dacă nu le vom face, vor veni alţii cu ele.

Cea de-a treia direcţie, şi am lăsat-o la urmă pentru că este, în opinia mea, cea cu greutatea socială cea mai mare, este cea legată de educaţia pentru mass-media. Creşterea competenţelor de consum şi de creare de produse mass-media, şi aici lucrăm cu ele, lucrăm cu profesori de liceu, dar, ca şi în anii trecuţi… putem, de fapt, lucra cu oricine, aşa cum am încercat să le explicăm oamenilor cum funcţionează jurnalismul, aşa trebuie să le explicăm tuturor cum funcţionează mass-media în zilele noastre, care sunt pârghiile în comunicarea socială, care sunt riscurile şi care sunt responsabilităţile.

 

Găsiţi susţinere în proiectul acesta? Mi se pare foarte interesant şi, văzându-l la nivel macro, al întregii ţări, mi se pare un efort enorm!      

Da, cu siguranţă este un efort enorm şi, ca să vorbesc în termeni economici, piaţa este uriaşă, este deschisă şi este autoregenerabilă pentru că de fiecare dată, în fiecare an, mai intră în şcoală un nou lot de copii. Susţinerea, acolo unde o găsim este entuziastă, dar aceste locuri sunt puţine. Ne-am dori, evident, să găsim susţinere mai largă, încercăm să le explicăm oamenilor că educaţia media nu înseamnă să le spui copiilor sau oamenilor cu care vorbeşti la ce televiziune să se uite, nu despre asta este vorba. Încercăm să le spunem care sunt elementele unui produs jurnalistic de calitate sau măcar în standarde, dacă nu vorbim de calitate foarte înaltă. Încercăm să le spunem că orice informaţie are o sursă şi că este legitim să te întrebi care este acea sursă şi dacă sursa nu este transparentă, este legitim să te îndoieşti de informaţia respectivă. Încercăm să le spunem oamenilor că, într-adevăr, într-o societate democratică opinia este liberă. Dar nu toate opiniile au aceeaşi valoare atunci când vrei să pui o informaţie în context, că oricare dintre noi poate să aibă o părere despre conflictul din Siria, dar există doar o categorie de oameni care chiar ştiu despre ce este vorba.

 

Încercăm să le spunem oamenilor că, într-adevăr, într-o societate democratică opinia este liberă. Dar nu toate opiniile au aceeaşi valoare atunci când vrei să pui o informaţie în context, că oricare dintre noi poate să aibă o părere despre conflictul din Siria, dar există doar o categorie de oameni care chiar ştiu despre ce este vorba.

Deci, să facem diferenţa dintre opinie şi expertiză. Sunt câteva elemnte fundamentale care, în opinia noastră, ar trebui să fie la fel de comune în predarea în şcoală aşa cum sunt regulile de circulaţie. Aşa cum îi învăţăm pe copii să traverseze pe la zebră, pe verde, să se uite în stânga şi în dreapta, aşa ar trebui să îi învăţăm, când intră pe un site să fie atenţi: dacă ştirea are autor, dacă acel autor a mai publicat sau nu a mai publicat, dacă fotografiile sunt reale sau nu sunt reale şi există mici “rutine” pe care le poţi face, măcar să îţi faci o impresie dacă informaţia este reală sau nu.

 

Mi se pare extraordinar ce mi-aţi spus acum! V-aţi gândit la un asemenea modul, ca materie opţională sau chiar obligatorie, să intre în trunchiul de competenţe de comunicare în programa şcolară?           

Noi suntem şi mai ambiţioşi decât atât! Dacă pornim de la ideea că ar trebui să existe un curs separat, asta ridică anumite probleme. Prima problemă este cea legată de cine predă? Avem mii de şcoli în România, ar trebui să avem mii de oameni formaţi în acest sens. Nu este cazul în acest moment.

Dacă ne referim la un modul extracurricular este minunat pentru că există oameni care pot să predea astfel de cursuri. Avem absolvenţi de jurnalism care predau în şcoli, dar se va adresa unui număr restrâns de copii: doar cei care se vor interesa de acest opţional. Or, interesul nostru este să ştie toată lumea.

De aceea, abordarea pe care am propus-o noi şi pe care o experimentăm acum în cadrul unui proiect este aceea de a infuza elemente de educaţie media în predarea la clasă a altor materii. La română, la franceză, la engleză există competenţe de comunicare obligatorii. În aceste competenţe de comunicare care sunt obligatorii prin program şcolară actuală, putem să dezvoltăm aceste elemente de educaţie media. La ştiinţele sociale, de asemenea, avem un câmp larg în care putem să rezolvăm competenţele cerute de programă incluzând educaţie media. La istorie, de asemenea. Lucrăm în prezent cu 40 de profesori. Avem exemple minunate cu situaţii în care se poate face lucrul acesta.