România este cu adevărat o ţară sigură şi acest lucru este, bineînţeles şi meritul Jandarmeriei!

Este  un   an   în   care   românii  vorbesc   despre   istorie,   despre   tradiție   și   moștenire spirituală, context în care Revista Jandarmeriei Române are onoarea și plăcerea de a-l avea ca invitat pe maestrul Iosif Ion Prunner, distinsul și reputatul dirijor al Corului Filarmonicii “George Enescu”, o personalitate autentică, un profesionist perfect, un om deosebit, care provine  dintr-o familie  care a dăruit peste 100 de ani de muzică, nu doar României, ci și marilor scene ale lumii. Maestre, cum este ca pe umerii dumneavoastră să se afle responsabilitatea a 100 de ani de perfecțiune? 

Şi greu şi uşor. Haideţi să începem cu partea uşoară. De obicei se spune că trebuie să începi cu partea grea, începem cu partea uşoară. Am spus ușoară pentru că, aceşti ani, această sută de ani, aceste generaţii care m-au precedat, au reuşit să pună în ADN-ul meu toate cunoştinţele pe care le-au acumulat în timp, forţa talentului – forţa gândirii, atunci Dumnezeu m-a ajutat, m-a binecuvântat cu acest lucru.

Şi dintr-o parte a familiei şi din cealaltă, şi pe linie maternă şi pe linie paternă, deci aceasta ar fi partea mai uşoară.

Dificil este că în familia noastră am încercat să menţinem un nivel profesional şi mai mult decât profesional, am încercat să impunem un anume nivel şi celor din jurul nostru şi mai ales nouă înşine. Un nivel compatibil cu tot ce se întâmplă în jurul nostru. N-am vrut niciodată să fim, cum era expresia „bon pour le rien”.

Considerăm că facem parte dintr-o cultură foarte veche, atât în România, cât şi de unde au venit bunicii mei pe linie paternă, din zona Austriei, zona Graţului, şi consider că trebuie să ne ridicăm la nivelul standardelor europene.

Şi aceasta a fost lupta noastră de zi cu zi, a bunicului meu, care a înfiinţat o catedră de contrabas, a tatălui meu, care a continuat în filarmonică, a unchiului meu, Constantin Silvestru – unul din cei mai mari dirijori pe care l-a dat acest pământ. El este născut în România, a fost director al filarmonicii câţiva ani, a înfiinţat acest cor, a dirijat pentru prima oară Oedip în România, în 1958 la primul Festival Enescu, după care a fost obligat să părăsească ţara şi a murit în Anglia, în 1969.

Între aceste ziduri ale Ateneului şi nu numai acolo – bunicul meu a fost şi profesor la Conservator,  am dorit ca, între aceste ziduri şi în această ţară, să putem oferi la rândul nostru, tuturor celor din jur, tot ce am acumulat, tot ce dorim să înfăptuim să le oferim lor, să le dedicăm lor. Deci aceasta ar fi partea mai grea. Această luptă permanentă cu noi şi cu tot ce ne înconjoară. Vă spun, că nu este uşor! Mai ales în ultimii ani, din anumite puncte de vedere, nu este uşor…

 

Se spune că, dacă faci ceea ce iubești, sau dacă iubești ceea ce faci, atunci nu vei mai munci nici măcar o zi în tot restul vieții tale, munca devine astfel pasiune și aceasta din urmă ne definește. Dar, cu toate acestea, aș fi onorat să ascult și cititorii noștri ar fi încântați să afle, cum poate cineva să reușească să facă același lucru, timp de mai bine de un sfert  de veac, cu aceeaşi intensitate a trăirii?

Vreau să vă spun că nu ne-ar ajunge 100 de ani, dacă am trăi fiecare să facem şi să şlefuim acest lucru, ceas de ceas, zi de zi. Nu, nu ne-ar ajunge!

Sunt atâtea lucruri pe care le poţi descoperi într-o singură lucrare, vorbesc ca interpret, pe care le poţi descoperi de-a lungul timpului… Există versiuni ale unei sinfonii de Bethoven de pildă, în care alții au descoperit anumite lucruri pe care  noi le-am preluat de la ei, pe urmă, la rândul nostru, am descoperit, deoarece muzica se confundă cu viaţa, pulsul muzicii ca fiind, de fapt, pulsul vieţii, pulsul armoniei, repet, pulsul armoniei universale – în care, permanenta curgere a universului, se suprapune cu armonia sonoră.

Armonia celestă, armonia sferelor, armonia universului, tot timpul există această armonie. Luaţi filozofii antici.

Toţi vorbesc despre acest lucru, despre momentul în care viaţa noastră se confundă cu muzica. Haideţi să fiu mai concret, să vă dau un exemplu. Bunicul meu: bunicul meu, de când a venit în ţară, a lucrat în mai multe locuri. A fost profesor la conservator, ultimii doi ani dădea consultaţii acasă, era profesor consultant se deplasa mai greu, vreo 45 de ani a fost basist la filarmonică, vreo 20 de ani a lucrat la liceul militar de muzică, a fost contrabasist la operă, el a înfiinţat clasa de contrabas la conservator. Ca solist a cântat cu marile orchestre ale lumii în Franţa, Germania sau  Austria.

Programul lui începea la ora 5.30. Orele lui de studiu individual se terminau în jur de 7.30-8.00 fiindcă după aceea începea programul până seara.

Deci, v-am enumerat câţiva ani, cam pe unde a activat el şi atunci vă puteţi da seama că fizic, munca nu a mai simțit-o.

Pesemne, dacă vrei să construieşti o carieră, timpul alocat programului de muncă este insuficient, este nevoie de foarte multă pregătiere personală…

Mai ales în activitatea noastră, deoarece noi prestăm o activitate la limita sportului. Toate meseriile / ocupaţiile pot să înceapă aproape la orice vârstă, pe când la noi…, dacă te apuci să înveţi pianul profesionist după 7 ani, 80% ai şanse să nu fi profesionist, deoarece dezvoltarea fizică şi a mijloacelor tehnice, asimilarea instrumentului se face în 10-12 ani, odată cu dezvoltarea corpului uman. La fel e şi la vioară sau pian.

Reflexele, articulaţiile, după 8-10 ani deja încep să se osifice. Antrenamentul zilnic este de 2, până la 4 ore. Elevii de la liceele de muzică, dacă vor să facă performanţă, la diferite niveluri, inclusiv un simplu corist undeva, la fel şi la suflători, capacitatea toracică se dezvoltă în timp, nu poţi să-ţi pregăteşti respiraţia după 20 de ani.

Atunci o perfecţinezi, o îmbunătăţeşti. De asta instrumentele de suflat se încep între clasa a V-a şi clasa a VIII-a, dacă ne dorim rezultate. Există şi excepţii, dar fără o asimilare de 12 ani, până la 14-15 ani, ca să începi să fii profesionist, fără experienţă, este cel mai îndelungat timp de formare, după care vine partea de experienţă, de acumulare, de contact intern / extern, care fac ca toată viaţa să o simți ca pe o luptă şi cu tine şi cu cei din jur şi cu materia asta care nu-ţi răspunde imediat.

Răsfoind cartea scriitoarei Oana Georgescu „Iosif Ion Prunner Trei Generații la Ateneul Român”, nu am putut să nu observ faptul că sunteți nepot al generalului I.C.Pârâianu, magistrat, procuror general, fost şef al Curţii de Casaţie Militară din Craiova și autor al unei cărți destinată militarilor și polițiștilor, precum și altor categorii de profesioniști din segmentul de justiție și siguranță națională, cum vi-l amintiți, a avut latura sa militară vreo influență în dezvoltarea dumneavoastră ulterioară?

Din păcate eram foarte mic când a murit el.

Am câteva amintiri…Îmi aduc aminte că avea o dragoste infinită şi o căldură extraordinară pentru mine, erau vremuri foarte grele, dar mai ales mi-aduc aminte de spiritul lui, din familie bineînţeles, ce mi s-a relatat, din scrierile lui, care ţin să vă spun că acesta este un aspect al activităţii lui, el are foarte multe lucrări de artă, iar către sfârşitul vieţii de filosofie.

Ce pot să vă spun este că totuşi, o anumită rigurozitate mi-a venit din ambele părţi – v-am descris programul de lucru din parea paternă, din partea maternă să ştiţi că era cam acelaşi regim de lucru.

La ora 6 dimineaţa – obligatoriu la scris, seara la fel, între timp, mergea la tribunal, a fost şi la liceul militar din Craiova, după care a fost în Piteşti, un an la Chişinău şi în anul 1942, ajunsese şeful Curţii de Casaţie de unde şi-a și dat demisia. Avea o răspundere imensă în timpul războiului, dar nu a fugit de această răspundere, el a fugit de conflict, era un om al legii.

În momentele acelea de război funcţiona curtea marţială, condamnările trebuia sa fie “rapide” şi dosarele trebuia să fie întocmite de către procurori şi pe câteva le-a respins, pentru că au fost prost alcătuite. Şi a spus „eu ştiu că e vinovat, dar eu nu pot să dau drumul unui dosar prost alcătuit”.

Şi Antonescu, într-un anume caz, i-a spus „îţi ordon să îl condamni”. I-a răspuns „eu nu pot să fac asta”.

Erau nişte afaceri… nu vreu să intru în detalii. Asta a fost…  Şi Antonescu îşi dădea seama, dar bunicul a spus „eu nu pot să trec peste treaba asta”. Au mai fost şi alte lucruri… Observa că războiul mergea prost, el predând istorie militară la liceul din Craiova, ştia foarte bine ceea ce se întâmplă şi a spus „eu nu văd bătălia decisivă”…

Pe partea de criminologie, şi acum la Academia Militară este tratatul lui, după care se învaţă – mai are o carte scrisă – despre psihologia criminalului, este o carte care ajută specialiștii în urmărirea, de-a lungul timpului, a părții psihologice a criminalului. Pornind din secolele VII-VIII, din scrierile altora, ca să vadă profilul – cum e zugrăvit, de exemplu, criminalul în operele lui Balzac sau Hugo, sau în altă parte, aducând partea ştiinţifică a analizei, deci partea psihologică a criminalului, ca să înţelegi motivaţiile lui.

 

Viața  nu ne oferă întotdeauna confortul dorit, viața maestrului  Iosif Ion Prunner a fost și ea încercată de greutăți, maestre, cum a trait artistul  Ion Prunner?  Care era peisajul tinereții dumneavoastră artistice?

Competiţia. Din fericire, am cunoscut competiţia, ceea ce este mare lucru, în condiţiile în care, în România, acel loc călduţ pe care-l primeai, o repartiţie frumoasă, te angajau… nu te durea capul… dacă erai cuminte și nu suflai, era ok…

Noi, din şcoală, aveam tot felul de concursuri naţionale. A fost şi perioada de deschidere, când s-a mai putut pleca, până în: ’73-’75, la diverse concursuri, şi această competiţie între noi m-a stimulat în permanență. Iar eu, când nu aveam cu cine, făceam competiţie cu mine însămi. Adică îmi propuneam nişte lucruri, nu imposibile, simţeam că-s posibil de abordat…

A  fost perioada demolărilor, în care a fost demolată casa bunicilor, lângă Parcul Izvor, iar după aceea, a urmat o perioadă între 1985 – 1989, în care nu am mai putut să părăsesc ţara… Din anumite motive…

Eu nu am acceptat să fac anumite compromisuri…

Cu greu am reuşit să plec în anul 1987, la Moscova, la intervenţia părţii ruse – aceasta este o parte extraordinar de amuzantă – agenţia de impresariat, fostă Aria, predecesoarea Arteximului, prin care plecau toţi artiştii care erau invitaţi în afară, stabilea plecarea înainte, cu câteva luni înainte, între timp, aşteptai paşaportul şi după aceea “începeai să te îmbolnăveşti”, dar eram pus pe acele liste. Cam aşa era procedura.

Mai aveam ghinionul, câteodată, să mă sune oameni din străinătate, care mă sunau direct şi nu înţelegeau cum acum vorbeau cu mine şi după o zi primeau telegramă că “sunt bolnav” – cam ciudată treaba. Asta a fost perioada de până prin anul 1990, după care au urmat toate aceste activităţi ale mele, atât în ţară, cât şi în afara ei.

Deci, nu pot spune că nu am fost plecat şi până în 1989, dar vă spun că după 1985 nu am mai putut să părăsesc ţara şi în multe turnee nu am putut participa.

Am fost chiar pe punctul să cer emigrarea în Austria, de unde erau bunicii mei.

 Ce planuri de viitor are omul Ion Prunner?

Planuri avem foarte multe, în general, dar îmi place să vorbesc despre ele doar după ce se realizează. Am mai multe planuri aproape fixate, dar până nu vezi contractele semnate… 

Deja pregătim anul 2019, cu corul filarmonicii. Avem nişte turnee programate, ne aşteaptă festivalul Enescu 2019, extrem de onorant pentru noi, după succesele avute la ultimul festival, atât în România cât şi la Londra, când am deschis stagiunea filarmonicii (n.r. din Londra), cu opera “Oedip”, alături de filarmonica londoneză, desigur. Acum vom deschide festivalul “George Enescu”, după mulţi ani de negocieri cu cea mai bună filarmonică din lume – filarmonica din Berlin.

Ce poţi să-ţi doreşti mai mult decât să reușești să fii în liga aceea?… De altfel, ar fi  suficient numai dacă ați vedea toate aprecierile pe care le-am primit… 

Ca o paranteză – familia noastră a fost extrem de bine apreciată în plan european.

Igor Stravinschi şi-a adus aminte de bunicul meu!

În timpul cât au stat de vorbă prieteneşte, şi-au vorbit cu aceeaşi consideraţie și nu că vin eu de acolo, dar şi tu, cel care stai la discuții cu un om de un anumit nivel, trebuie să te ridici şi tu la acel nivel, la nivelul celui  cu care vorbești.

N-ajunge doar să spui “eu sunt român, sunt mândru că sunt român”, eu trebuie ca la rândul meu, să-i ofer ceva partenerului de discuţie, ori partenerul de discuţie stă de vorbă cu profesionistul, cu omul de bună credinţă, cu omul care are o viziune.

Altfel, nu stă de vorbă decât din politeţe. 

În numele colegilor mei, dar și a cititorilor Revistei Jandarmeria Română, doresc să vă adresez întrebarea dacă vă simțiți în siguranță în România.

Da, mă simt în siguranţă! Din punct de vedere al ambientului mă simt în siguranţă. Unde nu mă simt în siguranţă? Este faptul că nu ştiu ce lucru se poate schimba mâine! Că azi afli ceva, se dă o direcție, mâine se dă alta, a treia zi apare altceva sau se dau mai multe direcții care se bat cap în cap.

Eu nu mă pricep la economie, dar în momentul când ai combinat nişte legi, fără să vezi exact, care la un moment dat s-au bătut cap în cap, că ăla n-a făcut, că ăla a făcut, chiar dacă au fost bune ca intenţie, rezultatul poate să fie dubios, fie pe termen scurt, fie pe termen foarte îndelungat.

Deci, uşor, această nesiguranţă că nu ştii ce va veni… Te duci în Germania, de exemplu, sau în Austria şi ştii precis, absolut, că asta se întâmplă la ora cutare, la ora cutare, la ora cutare.

Dar asta este doar părerea mea. Altfel, ca siguranţă în general, toţi străinii care-au venit, au fost încântaţi că s-au putut plimba în linişte.

Am fost în Germania în perioada carnavalului, la începutul lui februarie şi vreau să vă spun că era poliţie şi jandarmerie, nu aşa vizibil, dar simţeai. Nu erau îmbrăcaţi cum vedem noi la manifestaţii, dar simţeai că peste tot, totul este supravegheat.

România este cu adevărat o țară sigură și acest lucru este, bineînțeles și meritul Jandarmeriei. Și Poliția și Jandarmeria, în România, fac ceea ce trebuie să facă. Își fac datoria!

 

Credeți în contribuția Jandarmeriei la siguranța publică? În calitate de cetățean al țării, ce așteptări aveți de la instituția noastră?

Sincer, eu cred că Jandarmeria poate să asigure liniştea şi siguranţa publică.

Cel mai important este să comunice cu toţi oamenii de bună credinţă şi în acelaşi timp să îşi menţină independenţa.

 

Am dori să transmiteți câteva cuvinte cititorilor noștri, cuvinte pe care să le considerăm sfaturi pentru a ne aduce muzica în viață, ce anume le puteți transmite?

Să vină la Ateneu la concertele noastre, mai ales că au fost acum câteva concerte deosebite la care am făcut repetiţii generale cu public, la un preţ modic, joia dimineaţa.

Ştiu că joia este zi de lucru, dar poate mai este cineva în schimburi, deci sunt invitaţi la deschiderea stagiunii, care va fi cu un mare artist, pianist şi dirijor, Cristian Zaharias, care ne-a mai vizitat ţara şi iubeşte România extraordinar, este unul din oamenii de top ai muzicii mondiale, şi precis va fi o repetiţie cu public, dacă nu vor găsi bilete din timp la Ateneu.

….dacă vrei să construieşti o carieră, timpul alocat programului de muncă este insuficient, este nevoie de foarte multă pregătire personală….

 …Eu nu am acceptat să fac anumite compromisuri… 

Cum vedeţi viaţa artistică românească?

Cu un potenţial uriaş,

dar prost administrată…