Interviu cu Maia Morgenstern


     Ţara noastră nu a dus niciodată lipsa frumuseții sau a talentului, fie că a fost vorba de artă meșteșugărească sau cântec, valorile noastre au rămas presărate în timp, ca niște mărgăritare pe lungul drum al istoriei, cu scopul de a ne aminti de unde venim și spre ce anume ne îndreptăm. Maia Morgenstern este profilul artistului pur, un om hărăzit de Dumnezeu cu frumusețea sufletului și cu acea sinceritate și profunzime a privirii menită să transmită emoția mereu autentică şi sentimentul unei forţe interioare aparte, care nu se poate cristaliza decât în urma unui amplu proces de alchemizare spirituală. Care este calea pe care aţi urmat-o, care este secretul perfecţiunii?

Sunt un om, un om trecut prin viaţă şi cu bune, şi cu rele, şi cu umbre, şi cu lumini, şi cu ambiţii şi cu visuri împlinite, şi cu doruri nestinse, şi cu neîmpliniri, şi cu derapaje, am primit şi premii şi distincţii de care sunt foarte mândră şi fericită şi mă împlinesc şi mă mulţumesc sufleteşte, am primit şi amenzi atunci când a fost cazul… Ce să facem? Mi-am luat şi critici, unele pe drept, altele pe nedrept, am făcut şi lucruri tare bune. Dar am şi păcate, ca orice om, ca orice om…

Nu cred şi nu-mi place să spun, şi nici n-ar fi în regulă să spun, că sunt mai mult sau altfel decât ceea ce sunt. Că nădăjduiesc, că ţintesc, că visez să fiu şi mai deşteaptă, şi mai bună, şi mai frumoasă, şi mai pricepută, şi într-unul şi într-alt domeniu… şi-asta e adevărat! Cât realizez, cât nu? Rămâne să judece alţii.

Sunt fericită, sunt împlinită, sunt îngrijorată şi vulnerabilă prin faptul că am copii – sunt fericită dar şi tremură sufletul în mine – sunt mândră de realizările lor, dar ştiu că sunt ale lor, atunci când sunt. Am avut părinţi!….

Ce vreau să spun este că sunt conştientă de recunoştinţă şi sunt profund recunoscătoare. Trebuie să le port recunoştinţă şi le port recunoştinţă şi am pentru ce să le mulţumesc: am un bagaj cultural pe care mi l-au format.

Vă mărturisesc că am avut emoţii încă din primul moment în care, împreună cu colegii mei din redacţia Revistei „Jandarmeria Română”, am ales să vă propunem dumneavoastră această colaborare. Fac parte din generaţia celor pentru care exemplele de viaţă au devenit mult prea multe. Suntem obligaţi să alegem un drum dar nu mai ştim pe cine să urmăm. Este vorba de perioada în care copiii, tinerii decid, aleg vieţile unor personalităţi care să le servească drept exemple şi acest lucru contează cu adevărat, deoarece această alegere se confundă uneori cu însuşi destinul. Sunt convins că ați avut exemple. Ce anume consideraţi că ar trebui să cunoaştem sau să simţim atunci când căutăm un exemplu de urmat pentru o viaţă?

      Da, am avut. Iar în adolescenţă am avut revoltele mele, furiile mele, contestările mele. Am avut momentele mele în care părea că se răstoarnă valorile şi mai ales părea că le ştiu eu mai bine decât oricine pe toate.

Şi e normal să fie şi asta la un moment dat. Şi cred că o cale a progresului a depăşirii este la un moment dat să facem un pas peste, după, mai departe decât au reuşit să facă părinţii noştri.

Uneori reuşim, alteori nu (dacă ar fi să abordez ce am reuşit sau nu să fac eu în domeniul matematicii aţi muri de râs că nu am reuşit să fac nimic – părinţii mei au fost matematicieni – iar eu în domeniul ştiinţelor nu prea)!

Ştiu că v-a plăcut istoria…

Da. Foarte mult mi-a plăcut şi îmi place. Faptul că nu reţin imediat datele e un… fapt, iar marele merit al profesorului de istorie, doamna Buga – o ţin minte şi acum, era acela că nu ne teroriza cu memorarea datelor şi aşa istoria devenea o poveste fluidă, în care evenimentele, datele, întâmplările, se întrepătrundeau, se ţeseau şi deveneau o istorisire frumoasă, extrem de interesantă, de tumultoasă… este vorba de o perioadă în care păşeam din copilărie către adolescenţă. Mă ţinea atentă şi curioasă şi cred că asta ar trebui să facă un pedagog, un învăţător, un profesor – să deştepte interesul elevului, discipolului său.

Părinţii mi-au fost modele concrete – ca să răspund concret la întrebarea dumneavoastră.

Apoi mi-au fost modele marii eroi ai istoriei, până am înţeles că lucrurile sunt un pic mai complicate şi că uneori eroul tău poate să fie duşmanul meu şi invers. Dar asta a venit mai târziu.

      Profesorii mi-au fost modele, mari artişti mi-au fost modele, Michelangelo, actori, sau Leonardo da Vinci, studiindu-i şi biografia. Probabil că vorbim de nişte biografii romanţate, fără îndoială, dar spirite enciclopedice, spirite renascentiste, oameni – supraoameni … hai să nu folosim cuvinte mari!

Dar, aşa a fost numit, Leonardo da Vinci a fost numit până la urmă supraomul pentru că era omul universal.

Era, era universal şi cu multe cunoştinţe şi specializări în foarte multe domenii.

 Ce v-a impresionat cel mai mult din perioada renaşterii? Dacă aţi putea, aţi readuce oarecum perioada aceea în zilele noastre?

     Eeee, nu sunt critic de artă, nu sunt critic literar, nu sunt istoric, nu sunt specialist, însă reîntoarcerea către marile valori ale antichităţii – o să spuneţi că asta am învăţat-o la şcoală; exact la şcoală am învăţat-o, aşa este, reîntoarcerea către marile valori ale antichităţii negate mai mult de 1000 de ani în urgisitul ev mediu, reîntoarcerea către frumuseţile şi valorile antichităţii ar fi benefică!

Sunteţi un profesionit adevărat, rezultatul miilor de ore de muncă individuală, un om de succes, sunteţi iubită şi apreciată dar, cu toate acestea, sunt convins că şi viaţa dumneavoastră a fost încercată de momente grele, cum le-aţi depăşit? Care a fost motivaţia?

Dragostea cu care am fost şi sunt înconjurată nu de puţine ori şi spiritul critic cu care mă găsesc în permanent dialog, de multe ori în confruntare. Nimic mai adevărat! Gândirea critică nu de puţine ori acidă – nu este întotdeauna uşor să accept o critică – mă refer la critica negativă, evident… şi, atunci, felul în care mă confrunt în permanenţă cu gândirea critică şi modul în care am învăţat şi învăţ să discern ce înseamnă o gândire critică, onest argumentată şi serioasă şi, în cele din urmă constructivă, deşi complicat de acceptat şi ce înseamnă pur şi simplu bălăcăreala de dragul bălăcărelii.

 Vorbitul de dragul de a vorbi…

De dragul de a lovi, de a distruge…

Acele răutăţi gratuite?

Nu sunt gratuite, eu nu aş folosi sintagma “răutăţi gratuite”. Nimic nu este gratuit pe lumea asta, dar asta este o altă discuţie.

Se spune că fiecare dintre noi este, la un moment dat, suma oamenilor pe care i-a întâlnit şi a experienţelor pe care le-a trăit de la naştere şi până în momentul la care se raportează. În cazul dumneavoastră, acest „fenomen” poate avea o dimensiune aparte, întrucât aţi avut şansa de a vă identifica cu zeci, poate sute de personaje pe care le-aţi interpretat: Lola Lola, Kathleen Hogan, Nela, Helen, Regina Maria sau Maria, mama lui Iisus Hristos. Cât din fiecare personaj a rămas ataşat conştiinţei dumneavoastră sau experienţa căruia dintre rolurile jucate au imprimat valenţe noi personalităţii dumneavoastră?

Fiecare. Aş spune, fiecare personaj. O să mă bănuiţi că fug de întrebare. Cred că nu, nu fug. Cu fiecare personaj, lucrând cu onestitate. Mi-au reuşit unele mai bine, altele mai puţin bine, deşi nu-mi face plăcere să recunosc: unele mi-au fost mai aproape, altele nu. Însă, am încercat să mă apropii de fiecare şi mi-a prilejuit întâlnirea sau cercetarea, întâlnirea – bine ar fi să fie sută în mie – mie în sută. Nu s-a întâmplat întotdeauna aşa, dar în orice caz sondarea, cercetarea unei alte zone a eu-lui meu, a personalităţii mele, a fiinţei mele – ce sunt, cum sunt, cum aş putea fi (pentru că oameni suntem cu toţii) şi în ce măsură mă apropie, mă desparte o anumită situaţie, un anumit gen de comportament, cum aş reacţiona, cum n-aş reacţiona de un personaj într-o situaţie dată.

Consideraţi că este viaţa „o scenă” sau scena adevărată pe care o trăim este cea a vieţii?

Scena, spectacolul, teatrul, filmul, televiziunea, arta teatrului sub diferitele forme (că sunt diferite forme de teatru), arta spectacolului                                                 într-un cuvânt (şi le cuprinde pe toate), este oglinda realităţii, este oglinda vieţii cu transformările, cu prefacerile, cu constrângerile, cu eliberările, cu căutările, iarăşi derapajele, cu reîntoarcerile – că vorbeam mai devreme de renaştere, asta cred că este arta spectacolului şi reflectă căutările noastre, ieşirile nostre, victoriile noastre, ale tuturor, atât individual cât şi ca societate.

O prestaţie teatrală poate fi uneori copleşitoare ca efort şi trăire sufletească şi mă gândesc la faptul că uneori actorul trece prin perioade în care simte că ar fi putut mai mult sau că nu mai are suficientă forţă pentru a continua. Cum aţi reuşit să traversaţi astfel de momente? Cum aţi reuşit să vă întoarceţi pe scenă iar şi iar?

Nu le-am depăşit, ca să vă spun cu toată sinceritatea.

Cele mai grele momente au fost pierderea părinţilor. Peste asta nu am ştiut să trec, nu ştiu să trec.

Se spune, şi în ceea ce mă priveşte este adevărat, că „timpul le vindecă pe toate”. Vindecă foarte multe şi ceea ce ieri ţi se părea o lovitură, în timp, sau în comparaţie, astăzi poate să pară aşa, un fapt banal, neimportant, ba chiar derizoriu.

Am vorbit! Au fost momente grele pe care             le-am depăşit vorbind cu prieteni tare buni. De exemplu, domnul Mircea Rusu, ca un adevărat prieten n-a fost cel care “mi-a cântat în strună”.

Prietenii adevăraţi te îndeamnă să încerci chiar dacă eşti într-o anumită stare emoţională, super emoţională. E mai greu, dar să mă obiectivez şi să privesc raţional şi onest, să cântăresc lucrurile şi atunci, greutăţile… şi repet, că le împart pe categorii pentru că sunt cele peste care nu pot să trec, dureri, sfâşieri de nevindecat cum a fost pierderea părinţilor, dar altele, dacă într-adevăr doreşti să depăşeşti şi nu-ţi alimentezi starea de victimă şi nu găseşti aşa o dulce voluptate în a te victimiza… atunci se depăşesc.

În zilele noastre, instituţiile de tip Jandarmerie, Armată sau Poliţie, au roluri clar definite în societate. Care consideraţi că este rolul actorului în societate? Ce anume poate face concret, teatrul şi filmul pentru noi?

Eu nu mă voi hazarda în a face paralele, asemănări, ci pur şi simplu despre un singur lucru doresc să vorbesc cu toată inima şi nu pentru conjunctură şi nu conjunctural. Şi este vorba de încredere. Încrederea în artişti, în actor. Cuvine-se să acorde, să indice şi să probeze încredere. Încrederea este esenţială. Încrederea publicului, încrederea pe care o acordă şi o primeşte din partea partenerilor de scenă, din partea întregii echipe cu care lucrează, fie că e vorba de echipa artistică, fie că e vorba de tehnicieni, e vorba de încredere. Încredere! Şi de aici şi dragostea, respectul, notorietatea de care se va bucura în societate. Cred că acelaşi lucru este valabil şi pentru insituţiile de care vorbiţi.

 Dacă ar fi să daţi un sfat de viaţă unui elev, unui student, care abia îşi croieşte drum, care ar fi acela?

Sfaturile sunt bune când sunt cerute, cum şi medicamentele sunt bune, dar pentru fiecare – punctual şi pentru ce are nevoie şi numai atunci când sfatul e cerut şi fiecăruia i se acordă după cerinţă, după nevoie, după trebuinţă… Dar respectul de sine cred eu ar trebui să funcţioneze în permanenţă.

  Anul acesta este un an încărcat de istorie. Toţi românii sărbătoresc 100 de ani de când şi-au hotărât un destin colectiv sub cupola Marii Uniri. Care este mesajul pe care vreţi să-l transmiteţi cititorilor noştri cu această ocazie ?

 Doresc să transmit foarte multe lucruri. N-aş vrea să mulţumesc doar formal. E o vreme în care se cuvine să evaluăm cu conştiinţă şi conştienţă fiinţa noastră, fiinţa naţională, fiinţa unităţii acestor meleaguri, acestor locuri, felul în care existăm, trăim împreună şi încercăm să construim o viaţă frumoasă, o viaţă nobilă, o viaţă demnă pentru noi şi pentru toţi cei ce ne-or urma.

     Cum aţi vedea rolul Jandarmeriei în societatea românească? Până la urmă, instituţia noastră este una de forţă care acţionează în anumite condiţii, în anumite contexte. Totuşi, cum vede artistul rolul Jandarmeriei în societate şi care credeţi că ar trebui să fie căile de comunicare cu societatea civilă?

    Cred că este vorba de o formă de a ajuta şi pacea socială şi echilibrul social, pe lângă atribuţiile pe care le cunoaşteţi foarte bine. Este vorba de modul de a percepe, de încredere, de calm, de pace şi întrajutorare. Un singur lucru ar trebui să nu-l uităm cu toţii: că nu de puţine, ori în situaţii complicate, dramatice, ne punem nădejdea în dumneavoastră şi asta ar trebui să ne dea de gândit tuturor. Şi instituţiei şi nouă tuturor. Nu uitaţi că în situaţii teribile şi încă nu am trecut prin astfel de situaţii, nu de puţine ori, nădejdea noastră se pune în dumneavoastră. Nu dau sentinţe şi nu afirm că aşa ar trebui făcut sau ar trebui făcut altfel! Sunt lucruri la care ar trebui să reflectăm cu toţii cu maturitate şi cu demnitate.