Interviu cu Anița Cristian

Este director al Arhivelor Naționale din anul 2018.În anul 1995 a absolvit cursurile Facultății de Istorie a Universității din București, iar ulterior a obținut specializarea în arhivistică. De-a lungul anilor a urmat diferite cursuri și specializări, fiecare dintre ele având aceeași direcție: arhivistica. Din anul 2016 este membru în Comisia Doctorală de îndrumare din cadrul Școlii Doctorale a Facultății de Istorie din cadrul Universității din București.

Sunteți directorul Arhivelor Naționale. Locul unde sunt adăpostite documente care au scris istoria țării noastre: acte oficiale și particulare, hărți vechi, proclamații, memorii, alături de manuscrise ale oamenilor de cultură și nu numai. Locul ce poate fi etichetat drept un patrimoniu național. Considerați că este o afirmație reală? Astăzi, în mileniul III, cât de importantă este această instituție pentru România? 

Documentele pe care le avem la Arhivele Naționale înseamnă un patrimoniu, dar ce e important și prin ce se deosebește o arhivă, o instituție de arhivă, față de o bibliotecă sau de un muzeu este că, doar în unele cazuri, documentele ajung la Arhivele Naționale datorită faptului că au o valoare patrimonială intrinsecă din momentul în care au fost create.

Aproape toate documentele pe care le avem noi (n.r. din documentele păstrate la Arhivele Naţionale) sunt documente create de instituțiile publice ale statului român.

Evident că documentele acestea publice nu sunt create pentru a deveni obiect de patrimoniu, obiect de muzeu. Și atunci, majoritatea actelor pe care noi le avem sunt acte ale unor instituții publice care au o valoareadministrativă, care în timp o să aibă și o valoare istorică, o valoare documentară. Însă, valoarea lor inițială este valoarea pe care creatorul lor a dat-o.

 Aceasta este diferența esențială între o arhivă și o bibliotecă sau un muzeu. În bibliotecă ai cărți, iar cărțile sunt scrise cu un anumit scop. În muzeu ai artefacte care sunt obiecte de artă și sunt create cu acest scop.

În arhivă sunt documente care nu au fost create cu scopul de a fi expuse sau de a fi de patrimoniu. Ele ajung în această situație prin faptul că au o însemnătate care în timp devine și documentară, valoare istorică.

 Arhiva este o instituție foarte importantă, dar această importanță se vede mai puțin de către publicul larg și de către oamenii care beneficiază de ceea ce se întâmplă într-o arhivă.

 De ce spun acest lucru? Pentru că una dintre principalele noastre atribuții este cea de a asigura controlul, asistența de specialitate la creatorii şi deținătorii de documente.

De ce facem lucrul acesta? Pentru a ne asigura că documentele care au potențial istoric, documentar  sau juridic vor fi păstrate și vor ajunge în Arhive. Partea văzută de publicul larg este partea finală, adică acele documente care au ajuns deja în arhive și sunt utilizate în diverse feluri, fie că vorbim de reconstituirea unor drepturi de proprietate sau de cercetarea istorică, ori cercetarea științifică.

 Aceasta este latura noastră culturală, să spunem vizibilă, dar în spatele acestui act cultural există o muncă administrativă, laborioasă și foarte importantă: aceea de a te asigura că, la surse, la izvoare, documentele acelea care se creează pe teritoriul României sunt bine păstrate și ajung într-o instituție de arhivă care  după aceea oferă publicului, cetățenilor României.

Până la urmă, noi oferim un serviciu public și suntem în serviciul cetățeanului din România. Și atunci, putem vedea și importanța, nu-i așa?

Avem și provocări, dacă ne referim la arhivele electronice. Trebuie să ne asigurăm că toate documentele, indiferent că sunt scrise pe hârtie sau că sunt în mediu electronic, sunt bine păstrate. Vorbim aici de o altă parte a activității instituției. Acea arhivă ajunge, ulterior, la cunoștința publicului.

          Referindu-ne la cărți, la documente în formatul clasic, pe hârtie, acestea au și ele dușmanii lor, nu-i așa? Căldura, umiditatea…

 Sunt anumiți parametri pe care trebuie să îi respectăm și există normative în acest sens. Până la urmă, problema cea mai mare e umiditatea, care trebuie să fie în niște limite admise. Nu atât temperatura, ci umiditatea este dușmanul documentelor. Totodată, acele ruperi de temperatură, diferențele foarte mari de temperatură în timp foarte scurt.

De exemplu în Franța, clădirea Arhivelor Naţionale ale Franţei făcută în timpul lui Napoleon era o clădire cu ziduri speciale, cu ziduri duble în așa fel încât transferul termic să se facă foarte lent. Ei nu aveau sistem de încălzire în arhivă, dar temperatura era relativ constantă.

 Că vara mai creștea puțin în depozite și iarna mai scădea puțin, da, este adevărat, dar trecerea aceasta era foarte, foarte lentă tocmai ca documentele să se păstreze.

Asta era o chestiune foarte importantă, nu să fie 20 de grade, 30 de grade sau 15 grade. Și umiditatea? Umiditatea prea mare nu e bună, dar nici umiditatea prea scăzută, pentru că atunci hârtia devine casantă. Umiditatea, dacă e prea mare și mai e și căldură apar microorganismele și mucegaiul…

          Putem afirma cu certitudine că în România zilelor noastre, dar și în istoria recentă a țării au existat sau există personaje cu un puternic simț al istoriei? Din punctul dumneavoastră de vedere ce credeți că este istoria?

 Ce e istoria ? E o intrebare în care pot să răspund într-un cuvânt sau pot să vă răspund făcând o întreagă prelegere. Voltaire spunea că istoricul e un om care vede viitorul cu fața întoarsă spre trecut.

Nu putem să discutam despre istoria aceea cu “I“ mare în care avem un adevăr absolut asupra trecutului. Este vorba despre o sumă a unor adevăruri subiective.

 Este evident că și atunci când ne referim la cel care a creat faptul istoric, despre care noi povestim acum sau studiem, este vorba tot despre un act subiectiv.

Faptul că eu privesc actul respectiv și îl transmit după aceea mai departe unui public, este tot un act subiectiv, pentru că eu, la un moment dat, vreau să demonstrez ceva despre un fapt istoric.

 Evident că sunt subiectiv. Aici intervine arhivistul. Subiectivismul istoricului este dat de subiectivismul arhivistului. Pentru că arhivistul este cel care păstrează mărturiile scrise ale trecutului. Orice societate din lume, oricât de bogată ar fi, nu își permite să păstreze întreaga arhivă pe care o creează o administrație. Și atunci, acele documente sunt selectate de către cineva. Acel cineva este arhivistul.

 Iar istoricul, la rândul lui, prin temele pe care le abordează, influențează arhivistul. În secolul al XIX-lea, istoricii erau interesați de o istorie prin care să demonstreze ceva. Marii noștri istorici, Bălcescu și ceilalți, încercau să demonstreze ceva despre poporul român. Și asta se întâmpla în toată Europa. Mai târziu s-a pus accent pe istoria economică, în perioada comunistă. Apoi, s-a pus problema istoriei ideilor, mentalităților.

 De aceea spuneam că și istoricul influențează munca arhivistului. Mulți dintre arhiviști provin din rândurile istoricilor. Arhivistul ține cont de ”moda” în cercetarea istorică.

Documentele pe care le păstrează Arhivele, sunt documentele care ajută cercetarea într-o anume epocă. Dacă cercetarea are o anumită tendință, tu ai tendința să reflecți epoca în care trăiești. Acum sunt cercetări foarte multe despre microistorie, de istorie a faptelor mici din comunitățile umane. Și atunci, ce documente ar putea să reflecte această chestiune?

 Arhivistul tinde să păstreze acele acte care reflectă această informație. Vă dați seama că este o relație simbiotică între istoric și arhive pentru că Arhivele oferă materialul de lucru și îl oferă în condițiile în care noi, cu subiectivitatea noastră, păstrăm ceva din ceea ce creează o instituție.

A spus-o un filosof francez Jaques Derrida, în cartea “Febra arhivelor (Mal d`Archive, Archive Fever): o impresie freudiană…” meseria de arhivist este o meserie teribilă. Nu e vorba despre păstrare, ci despre distrugere. Arhivistul e un om care distruge. Din documentele create de societatea umană o mare parte sunt distruse. El distruge şi rămâne practic doar quintesența. Este o meserie foarte importantă pentru că memoria noastră este constituită pe baza a ceea ce păstrăm noi, arhiviștii. Chiar dacă nu este atât de vizibilă, este o meserie importantă. Noi modelăm, să spunem, cercetarea viitoare.

Mihail Kogălniceanu afirma că “istoria este cea dintâi carte a unei nații”. Cu toate acestea sunt momente, situații când istoriei nu i se acordă respectul și aprecierea cuvenite și astfel devine dificil să fii istoric, să cercetezi, să scoți adevărul la lumină. Există vreun remediu pentru astfel de situații?

 Din păcate, nu știu în lumea contemporană cât de actuale mai sunt cuvintele lui Kogălniceanu. Nu știu dacă mai e vreo carte cea dintâi a unei nații, în condițiile în care cititul cărților este un sport tot mai puțin practicat. Cititul pe diverse dispozitive şi reţele sociale este noua tendință.

Istoria… se discută că interesul pentru istorie a scăzut foarte mult. În școală se predă tot mai puțin și e păcat pentru că e vorba de memorie. Un popor fără memorie nu mai poate fi numit popor, ci mai degrabă o populație. Este o chestiune care ține de umanitate, te dezumanizezi când nu mai ții la memoria ta ca națiune.

Acesta este pericolul. Și da, este dificil! Senzația este că vorbești în deșert, nu te mai ascultă nimeni. Tu încerci și scoți diferite cărți, sunt cercetări cu teme foarte importante, care nu mai au ecou în societate. Dacă nu e ceva care să șocheze, nu prezintă interes. Este păcat, pentru că este memoria noastră.

           Înainte de dezvoltarea tehnologică a mijloacelor de informare, căutările puteau dura zile, poate chiar săptămâni. În prezent, suntem doar la un click distanță de un “bombardament” de informații, îndreptându-ne către latura dezinformării și a manipulării. Credeți că în viitor cartea, ca obiect material, va rămâne doar în fondul de carte al bibliotecilor naționale, județene, particulare sau va ține pasul cu noua tehnologie?
 

 Deja sunt o grămadă de cărți și în format electronic. Avem e-bookuri, dar nu este același lucru. Poate eu sunt și de modă veche, lucrez în arhive, noi suntem mai desueți. Cartea pe care o simți, o miroși, e cu totul altceva. Cartea este ceva care există într-un număr de exemplare. Documentul din arhivă este unicat sau are unul, două exemplare. Este o diferență. Pierderea sau distrugerea unui document dintr-o arhivă este mai dramatică decât pierderea unei cărți. O carte are un anumit tiraj.

Documentul, dacă îl distrugi, ai pierdut pentru totdeauna informaţia respectivă. Noi încercăm să ținem pasul cu tehnologia și să facem disponibile documentele în format electronic. Le punem la dispoziție on-line.

Am avut un proiect pe fonduri norvegiene împreună cu Universitatea din București și Universitatea din Cluj prin care am reușit să digitalizăm toate documentele medievale ale României, documente până la anul 1600; 40.000 de documente medievale pe care le oferim on-line. Lumea le poate vedea.

 Avem un alt proiect, în derulare, prin care încercăm să digitalizăm toate documentele de evidență ale Arhivelor Naționale. Astfel, cercetătorul care vrea să vadă un dosar o poate face. Spre exemplu, avem documentele Inspectoratului General al Jandarmeriei Române și cineva vrea să vadă ceva despre Jandarmeria din anul 1925. Noi avem instrumentele acestea de evidență pe care le putem pune la dispoziţie on-line (inventar, opis etc.). Cetățeanul intră pe site-ul Arhivelor Naționale și vede că la 1925 sunt cinci dosare, din care un dosar cu privire la Jandarmeria din județul Suceava.  Pasul următor este mult mai greu de făcut, să transpui toate documentele digital și să le vezi on-line de acasă. Dar poți evita birocrația ajutându-te de on-line. În acest proiect venim mai aproape de cetățean, la un click distanță.

 Este o chestiune care nu s-a pus în discuție la noi, dar în Franța, spre exemplu, informatizarea excesivă a unor servicii oferite cetățenilor produce discriminare. Eu nu sunt obligat să folosesc internetul sau dispozitive electronice. Poate că eu vreau să relaționez direct sau prin scrisori clasice. Atunci, eu nu mai pot avea acces la o relație cu instituția pentru că nu mai am calculator. La noi încă nu s-a pus această problemă.

În prezent, noi avem alternative și nu ne-am propus să eliminăm întru totul corespondența clasică, dar sunt state care în administrație mai lucrează foarte puțin după modelul clasic.

          Din punctul de vedere al omului care conduce destinele Arhivelor Naționale, încotro se îndreaptă țara noastră din punct de vedere tehnologic?

 Unde se duc toate țările. Până la urmă, și noi urmăm un trend pe care îl au toate țările și Uniunea Europeană, în general. Vom urma și noi trendul. Se discută foarte mult, sunt niște provocări foarte mari care se prefigurează la orizont. În mediul electronic nu mai există limitare, așa cum era până acum câţiva ani, când discutam de memorie de 64 de megabiți.

 Acum discutăm de medii de stocare pe care aproape orice cetățean și le permite şi au unitate de măsură terra sau penta. Să nu mai discutăm de soluțiile de tip cloud. Aceasta este o problemă și pentru Arhive… se discuta la un moment dat de un cloud guvernamental. Nu poți pune informația din țara ta pe un cloud controlat de cine știe cine.

 Să nu mai spunem că vorbim de IOT (Internet Of Things) și inteligența artificială. Deja sunt lucruri care ne aruncă în alte provocări ale societății contemporane la care nici nu mă pot gândi.

Computerele care există vor fi deja sub altă formă. Iată calculatorul cuantic. Dispozitivele pe care le avem deja gândesc pentru noi, anticipează tot felul de lucruri, te conectează în tot felul de zone.

 Am fost în Finlanda și încă mai am notificări, reclame în finlandeză (suomi).

Ați văzut ce înseamnă accesul la informație, ce s-a întâmplat cu Facebook, cu Cambridge Analytica. Eu am un curs de master la Facultatea de Arhivistică și îi provoc pe studenți. Cursul este despre accesul la arhive, accesul la informație și legislația conexă din UE. Le mai pun filmulețe prin care se arată cum s-a lucrat cu Cambridge Analytica și despre alegerile din unele țări.

Cum reușești să tăguiești ca să folosesc un englezism, o romgleză.:) un anumit public. Deci, accesul la informație în lumea contemporană este… dificil de filtrat și controlat.

Mi-ați amintit acum, făcând aceste referiri, de Eduard Snowden.

 Da. Vorbim de altă chestiune. Practic, informații care nu ar trebui să fie date publicității, scurgeri de informații. Se pune și problema gestionării e-mailurilor.

Apropo de ce spuneam mai devreme…iată, mailuri oficiale transmise de pe mailul privat, nu de pe cel oficial care are o securizare sporită. Înainte nu era posibil atât de ușor, dar acum… practic poți face o poză unui document și să trimiţi pe WhatsApp oriunde. E simplu de manevrat.

 Să vedem viitorul mai degrabă aparținând mașinilor de scris decât calculatorului?

 Da, dar este greu să ne întoarcem. Nu cred. Ați văzut că tot vorbim de dreptul la viața privată și UE încearcă cu Regulamentul GDPR. Nu știu cum va reuși pentru că omul de bună voie îți dă aceste informații. Iar dacă nu ești atent, le dai cui nu trebuie. Chiar și făcând o rezervare la o firmă de travelling. 

            Apropos de informație. Eu am prins cumva și/și. Înainte voiam să găsesc ceva și mi-era cam greu. Acum pe “Sfântul Google” găsești ce vrei și ce nu vrei. Problema se pune. Sunt tinerii formați să filtreze informația?

 Adică, ei au tendința să ia de bun ce citesc. Inclusiv Wikipedia. Nu există o restricție, doar pentru doctori sau specialiști. Poate scrie oricine.     Asta este o chestiune foarte importantă și cred că în școală ar trebui să se predea o astfel de materie, privitor la filtrarea informației. Am văzut într-un desen animat care s-a difuzat frecvent, având mare succes, o chestie foarte interesantă. Personajele sunt copii care fac tot felul de lucruri. Unul dintre ei spunea că a văzut pe un canal dedicat emisiunilor despre istorie, un expert, un autointitulat expert, care vorbea despre anumite lucruri cu o mare convingere, iar dacă îl căutai vedeai că de fapt el era un “no name”. El se autointitulase expert.

 În acest fel, realizăm modalitatea în care sunt expuși copiii la niște informații și nu pot face distincția. Este foarte greu de controlat acest fenomen.

           Ce părere aveți despre deschiderea granițelor? Cum vedeți faptul că tinerii intelectuali capătă burse în străinătate și nu se mai întorc? Adică, punem în balanță faptul că, în anumite perioade istorice, elita intelectuală pleca să urmeze studiile de doctorat, dar se întorcea acasă. Lua modele din Occident și încerca să le aplice aici, pe pământ românesc. Mai este valabilă astăzi afirmația potrivit căreia “istoria se repetă” sau “se poate repeta”.

 Mă gândesc că așa este logic. Am trăit 50 de ani cu granițele închise, iar consecința acestui exod în masă este și consecința acestei perioade în care am fost închiși. Este o reacțiune. Așa se întâmplă: acțiune și reacțiune.

Apoi stima de sine în România… “la noi nu merge nimic bine”. Din păcate, noi ca părinți ne îndemnăm copiii să plece să ducă o viață mai bună. Dar nu știu în ce măsură beneficiile unui trai ceva mai bun pot compensa ruptura de pământul tău, de rudele tale, de cei apropiați. Mi se pare că cei care pleacă au o traumă. Până la urmă, e și vorba despre sărăcie.

Dar sărăcia e reală sau și un pic închipuită? Am impresia că ne dăm seama de ceva în momentul în care pierdem. Nu suntem chiar într-o situație dezastruoasă.

 Da, chiar și colegii mei… unii se plâng de salarii, de faptul că nu sunt destul de bine văzuți în societate. Dar ai un statut, ai o meserie nobilă, nu-i așa? Beneficiezi de o oarecare deferență, de respect.

Sunt colegi care au plecat pentru câțiva lei în plus, la o societate privată și vor să se întoarcă, dar demisia este un act unilateral, voința lor. Totuși, se pare că un leu în plus nu înseamnă neapărat mai bine.

Și să facem diferența! Cei care plecau la studii în străinătate în sec. al XIX-lea… Cine pleca? Plecau fii de boieri, nu plecau din cauza sărăciei. Acum oamenii pleacă la studii și rămân acolo pentru că vor să câștige mai bine. În sec. al XIX-lea nu era situația aceasta. Se duceau acolo, erau niște “no name”, dar se întorceau aici pentru că erau cunoscuți. Aveau niște competențe pe care tânărul stat le cerea și nu avea de unde să le ia.

 Cel școlit în străinătate devenea ministru sau avea o funcție importantă în stat, utilă societății și nu se punea problema veniturilor. Istoria aici… nu se repetă. Sunt lucruri total diferite.    

           Cum vedeți rolul Jandarmeriei în societate și rolul societății în dezvoltarea Jandarmeriei? Care credeți că ar trebui să fie “cărarea” pe care ar trebui să pășească națiunea română?

 Eu cred că Jandarmeria este o instituție importantă a statului român care poate aduce echilibru și forța internă de care are nevoie statul…

 Uneori, echilibrul acesta este foarte criticat…

 Contează foarte mult și înțelepciunea factorilor de decizie care trebuie să lase Jandarmeria să își facă treaba pentru care există. Jandarmeria poate însemna foarte mult pentru stat. Este foarte importantă și ca factor de descurajare pentru potențiale conflicte. Nu trebuie să se ajungă neapărat la un conflict social.

Jandarmeria are și un rol de prevenție foarte mare. Numai simpla ei prezență în apropierea stadionului descurajează unii turbulenți și nu se mai ajunge la alte lucruri. Ce ar însemna să nu vezi niciun fel de forță de ordine la un eveniment de genul acesta?

 Și nu numai pentru asta. Faptul că sunt copii care vin la școlile de jandarmi sau la academie îi formează ca indivizi. Nu vreau să devin părtinitor, dar în instituții de genul acesta accezi benevol, nu ca înainte, când te duceai în armată obligatoriu. Sunt chestiuni care te călesc și te fac să ai un anumit spirit. Și începi să vezi lucrurile puțin altfel.

 Vizavi de armată, de regimul militar obligatoriu… Credeți că ar trebui reintrodus? Înainte armata responsabiliza…

 Da, era un lucru bun, dar la un moment dat, mă gândesc aici la acei militari în termen, se ajunsese la practicarea unor lucruri nu tocmai în regulă.  Vorbesc despre comportamentul comandanților sau al celor care aveau o vechime mai mare în armată.

Chiar eu am intervenit de câteva ori pentru a ajuta câțiva copii de 18-19 ani care abia ajunseseră în armată. E greu în lumea contemporană să introduci ceva care este o obligație, trebuie să găsești formula potrivită pentru astfel de lucruri. 

           Ce așteptări aveți de la Jandarmerie? Cum vedeți evoluția acestei instituții vorbind despre anii 1850 când această Armă a fost înființată, despre trecerea ei prin diferite regimuri și instituția de astăzi?

 Așteptări… Sunt acele așteptări pe care le are orice cetățean față de Arma Jandarmeriei. Este vorba, până la urmă, să își facă datoria vizavi de cetățeni, să reușească să își îndeplinească mandatul pe care îl are din partea societății.

Așa cum spuneam mai devreme, este o instituție importantă a statului. Este important să fie lăsată să își facă treaba, să fie acea pârghie de control.

În orice instituție, oricât de bună ar fi ea sau oricât de bune intenții ar fi la crearea unei instituții, în momentul în care lipsesc acele pârghii de control… lucrurile au tendința să o ia razna și atunci nu este în regulă.

Orice lipsă de control asupra unei instituții, mai ales o instituție de tip militar, este periculoasă. Dar este nevoie de existența acelor pârghii pentru a o putea feri de acele imixtiuni de oricare tip ar fi ele.

 Să poată să își facă datoria! Lipsa controlului este periculoasă. Chiar dacă uneori deranjează, el trebuie să existe. Evident că orice instituție a statului român urmează forma statului de la momentul respectiv. Nu ai cum altfel. Ne place sau nu ne place. Aceasta este istoria. A fost înființată Jandarmeria, apoi Jandarmeria Rurală, după care a venit regimul comunist și s-au transformat trupele de jandarmerie în trupe de securitate.

 Este o chestiune pe care ar trebui să ne-o asumăm. Există o anumită crispare. Vorbim despre Jandarmerie până în anii /50 după care nu mai este nimic și apoi ajungem în 1990. Este o parte de istorie care este a noastră, pe care trebuie să ne-o asumăm!

 Cu bune, cu rele! Nu suntem noi, cei de astăzi, vinovați pentru ce s-a petrecut acum zeci de ani. Așa a fost statul în care am trăit. Au venit sovieticii, ne-am transformat în stat comunist.

O Armă onorabilă a statului român a fost convertită ca să slujească statului din perioada respectivă. Ca a fost un stat criminal așa cum i s-a spus… Ok, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne facem că nu există. Este parte a istoriei noastre. Ascunderea sub preș sau negarea acestei bucăți de istorie nu face bine nimănui.

 Trebuie să discutăm cu calm despre această parte. Este istorie. După ‘90 s-au făcut eforturi foarte mari pentru ca această Armă să se întoarcă la ce a fost o dată.

Până la urmă, toate instituțiile statului au apărut pentru că era nevoie de ele, exista o nevoie socială. Și această nevoie socială a presupus apariția Jandarmeriei, a Arhivelor Naționale ș.a.m.d.

 Fiecare trebuie să își facă treaba pentru care a primit mandat din partea societății. Noi, ca Arhive avem mandat de a avea grijă de   memoria acestei națiuni și pentru asta trebuie să muncim.

           Ce gânduri ați vrea să  îi transmiteți jandarmului pe care îl vedeți pe stradă?

 Am tot respectul pentru jandarmii pe care îi văd, nu numai pentru cei de pe stradă. Îmi place să cred că înțeleg misiunea și meseria pe care le au și sunt convins că cetățenii sunt mult mai liniștiți în momentul în care văd pe stradă un jandarm.

Pentru mine, această Armă a Jandarmeriei nu-mi este străină. Sunt apropiat de Jandarmerie și cred că jandarmul de pe stradă, nu are treabă cu politica sau cu ce se întâmplă la nivel înalt. El doar încearcă să își facă datoria acolo și să fie alături de cetățean. Pentru că de fapt cine este acest cetățean? Fratele lui, sora lui, prietenul lui.

Oameni care blamează Jandarmeria sunt peste tot. Nu o să avem niciodată sută la sută apreciere… important este să preiei toată această informație negativă și să încerci să  o transformi. Cred că până la urmă cea mai bună misiune este adevărul! A prezenta cu onestitate lucrurile este mai corect și mai simplu.

 Este adevărat că doare când vezi lucruri care nu sunt adevărate și ele sunt rostogolite în spațiul public, sunt luate de bune și apoi folosite de diverse televiziuni sau grupuri de interese care duc tot felul de lupte. Dar aceste lucruri nu mai fac parte din lucrurile pe care le putem controla noi.